duminică, 14 august 2011

FALIMENTUL POLITIC – SFÂRŞITUL DEMOCRAŢIEI


Cu o lună în urmă încercam să vă transmit dumneavoastră, dragi camarazi, un mesaj deloc optimist, prin materialul intitulat ”Lista cu iluzii a unui sistem politic viciat”. Vă atenţionam asupra instabilităţii unei reforme a sistemului unitar de pensii, în cadrul căreia, „peste 90% din pensiile militare vor creşte”. Priveam cu nedumerire cum o listă cu pensiile revizuite, denumită „lista cu iluzii” a reuşit să producă o ieşire temporară din scenă a unui corp sindical militar, operaţional, destinat să apere drepturile şi libertăţile democratice, încălcate grosolan de un guvern lipsit de performanţe.
În scurta noastră istorie postdecembristă, politica românească a fost aceea care a influenţat ,în mod decisiv, evoluţia noastră ca popor şi naţiune. Exprimată prin instituţii politice, evenimente ori personalităţi, aceasta a reuşit să producă o gamă largă de riscuri şi vulnerabilităţi încorporate în sintagma”faliment politic”
În economie, falimentul reprezintă instituţia prin care sunt îndepărtaţi din câmpul acţiunii economice agenţii economici necompetitivi, incapabili să se adapteze situaţiilor complexe ale realităţii economico-sociale. Totodată, reprezintă expresia unei gestiuni necorespunzătoare a resurselor, a unor anticipări eronate privind evoluţia propriei activităţi şi a conjuncturii pieţelor pe care se acţionează. Deşi este utilizat cu preponderenţă în economie, conceptul de faliment poate caracteriza şi viaţa politică, afectând structurile sistemului politic, în special, partidele, grupările politice şi statul. Falimentul politic al unui partid aflat la guvernare defineşte o stare de degradare a imaginii şi funcţionării acestuia şi produce un impact catastrofal asupra interesului public. În timp ce în economie se derulează o întreagă procedură legală pentru lichidarea unităţilor falimentare, în politică „falitul” este amendat prin votul democratic şi atât. Ca urmare, eşecurile în politică rămân contabilizate în amintirile electoratului care, după un timp, sunt date uitării. După opinia personală se comite o gravă eroare deoarece falimentul politic (sau al unei politici) are efecte mult mai grave decât falimentul economic. Perioada de tranziţie ar putea fi considerată o succesiune de falimente politice. Există şi motive, şi motivaţii. Partidele fondate după 1989, cu câteva excepţii, au avut la bază unele principii speculative, abstracte care au intersectat doctrine, strategii, reprezentanţi şi chiar lideri. Migraţia politică a fost în top, fenomen ce demonstrează că nu principiile doctrinare au fost hotărâtoare în destinul politic ci, interesul personal, dorinţa de a fi „om mare”. Partidele politice nu au înţeles, nici până în prezent, că în confruntarea politică, nu trebuie să angajezi lideri populişti şi speculativi, incapabili să explice poporului, cu toată subtilitatea posibilă a argumentaţiei ştiinţifice, obiectivele şi structura programului economic propriu. Deoarece în perioada 2009 -2011, costurile vieţii au crescut în progresie geometrică, în timp ce salariile au fost „strânse în chingi” după recomandările instituţiilor financiare globalitare, imaginea politicii s-a depreciat tot mai mult, grăbindu-i falimentul.
Am acceptat sistemul economiei de piaţă, cu o majoritate clară, conştienţi de faptul că nu există alternativă. Am ajuns cu greu la stadiul, cel puţin oficial, de „economie de piaţă funcţională”. Acest sistem economico-social se bazează pe un ansamblu de structuri şi comportamente dintre care aş dori să exemplific: structurile juridice şi politice care codifică şi armonizează întreaga existenţă, cele juridice bazându-se în mod fundamental pe dreptul de proprietate privată şi pe dreptul contractual, iar cele politice îmbrăcând forma unui stat de drept (protecţia drepturilor şi libertăţilor civile). În toate Rapoartele Comisiei Europene au fost menţionate unele fisuri existente atât în funcţionarea structurilor juridice cât şi a celor politice.
Şi totuşi, în loc să caute specialiştii necesari pentru o schimbare reală în România anului 2012, partidele menţin ca prioritate, promovarea persoanelor subordonate politic în perspectiva câştigării sau menţinerii puterii.
Valurile de recesiune economică, departe de a fi considerate o oportunitate, se suprapun peste o ameninţare care a dăinuit de multe secole în istoria noastră multimilenară, obţinerea şi menţinerea cu orice preţ a puterii politice, ca sursă de dominaţie şi îmbogăţire dar, şi a unor multiple avantaje derivate pentru clan şi clientelă. „Babilonul politicii româneşti” de după 1989, dominat de o multitudine de grupări politice apărute peste noapte, experimentate în jocul politic, performante în „pomeni sociale” şi sărace în reforme, a produs multă mizerie şi suferinţă în numele unui „viitor de aur”. Această configuraţie politică a lansat în spaţiul public tot felul de promisiuni, neonorate în timp, care au îndepărtat cea mai mare parte a populaţiei de ideea liberal europeană. Aşa de mult s-a vehiculat ideea că partidele care au reprezentat stânga şi dreapta în România „sunt rupte de fostul P.C.R.” încât mulţi cetăţeni continuă să creadă faptul că Revoluţia română a dezactivat sistemul administraţiei comuniste şi „a lăsat la vatră activiştii de partid şi de stat”. În logica ştiinţelor politice nu se admit teoriile cu privire la apariţia spontană a sistemelor politice performante. Înclin să cred că, în distinsa noastră democraţie continuă să funcţioneze pionii de bază ai comunismului, oameni însetaţi de putere, aroganţă şi nepricepere care au reuşit să făurească în cei 21 de ani o „boierime lacomă şi o sărăcime unică în Europa Unită”. Atât de mincinoasă a fost propaganda care a însoţit lupta pentru menţinerea puterii încât s-a construit o societate care, deşi are nevoie stringentă de legi, principii, obiective ce-l vizează direct pe cetăţean, nu se mai poate mobiliza ca masă electorală. Fragmentarea politică excesivă în cei 21 ani a convenit de minune urmaşilor liderilor comunişti, fapt pentru care s-a putut domina autoritar atât spre stânga, cât şi spre dreapta. Exercitarea puterii, gustul acesteia este atât de mare, încât unii politicieni neperformanţi, împinşi, susţinuţi şi şantajaţi de profitori, nu se pot desprinde de ea, sau poate nu au învăţat acest lucru. Sintagma „voi face ca instituţiile statului să funcţioneze în conformitate cu legea” utilizată deseori de aleşii aflaţi la cârmuirea ţării a rămas un obiectiv pentru viitor. Scandalurile politice din ultimii opt ani, divergenţele manifestate între instituţiile statului, lipsa de perspectivă în contracararea crizei, deficitul bugetar ridicat, scăderea nivelului de trai, toate împreună exprimă sintetic, falimentul politic.
Cerinţa aplicării prevederilor constituţionale, a prevederilor legale şi exercitării corecte a atribuţiilor instituţiilor statului constituie cea mai mare ameninţare la adresa regimului politic clientelar. Deşi foarte mulţi parlamentari se străduie să lupte pentru aplicarea lor, unii reprezentanţi ai partidului de guvernământ acompaniaţi de analişti, comentatori şi jurnalişti, apar tot mai des pe ecranele TV încercând să îndrepte atenţia noastră „prin scenarii speculative”, spre o realitate politică, economică şi socială cu totul alta decât cea construită pentru români, în aceşti trei ani de guvernare portocalie.
Orice sistem credibil se bazează pe oameni care, în afară de faptul că doresc să se angajeze la efort, trebuie să deţină, în primul rând, un potenţial disponibil necesar înţelegerii, satisfacerii şi protejării interesului public. Cu toate acestea, liderii de partid, au închis fluxul promovării intereselor locale în organigrama partidului şi au contribuit cu elan, la falimentul politicii româneşti.
În această realitate crudă, singulară în Europa unită, oligarhia economico-financiară prosperă continuă să facă negoţ cu viitorul românilor, lansând în sfera de credibilitate politică teoriile utopice ale unei posibile şi consistente bunăstări, în următorii 15 -20 de ani.
Protecţia socială, incluziunea socială şi lupta anti-sărăcie, deşi au figurat în toate programele de guvernare, au fost mascate printr-o serie de măsuri arbitrare care au slăbit puterea statului. Cadrele didactice au fost marginalizate şi minţite. Justiţia, poliţia, armata şi sănătatea au devenit „victime colaterale”sub povara indulgenţei financiare, a experimentelor reformatoare şi politizării excesive. Investiţiile străine, atât de necesare relansării economice în perioade de criză , sunt inexistente. Unele transformări edilitare, rezultat al alocării fondurilor comunitare europene nu au reuşit să producă suficiente efecte benefice pentru creşterea nivelului de trai şi dezvoltarea solidarităţii sociale. Drepturile şi libertăţile cetăţenilor au fost pierdute între prevederile constituţionale şi practica guvernamentală de asumare sufocată de o incompetenţă excesivă. Încercările de sancţionare a incompetenţei şi fraudei s-au lovit de maşinile de vot care funcţionează la comandă, fără discernământ politic.
Lipsită deocamdată de „fardul” promisiunilor electorale , imaginea PD-L s-a prăbuşit sub lipsa de autoritate şi eficienţă a pachetului de legi anacronice asumate care au produs discriminări între cetăţeni şi i-au deposedat de drepturile fundamentale. Slujbaşii puterii şi corupţii şi-au menţinut privilegiile în timp ce, marea majoritate a celor disponibilizaţi din armată au rămas fără slujbe. Deşi, în situaţie de criză, era extrem de necesară „debranşarea” economiei de influenţa politică, acest lucru nu s-a produs deoarece, renunţarea la putere în favoarea legii consfinţea şi falimentul de drept al guvernării. Politica portocalie a abandonat valorile vieţii şi dorinţa noastră de implicare civică şi, prin politicile de asumare, ne mână de la spate „ca pe o gloată iresponsabilă”.
În lucrarea „Lumea corporatistă”, David Korten ne readuce în universul material al vieţii prin „interpretarea lirică” a două cântece concurente, cântecul vieţii şi cântecul banului. În lumea reală, aceste două cântece sunt în litigiu, conflict deschis, datorită mesajelor pe care le transmit:
• cântecul vieţii, printr-un mesaj de iubire şi nobleţe, ne solicită şi ne incită să respectăm valorile vieţii, să trăim din plin şi să participăm la activitatea de transformare a mediului ambiant prin actul de implicare civică şi creaţie;
• cântecul banului ne introduce într-o lume fără scrupule formată din bani, oameni fără limite şi instituţii legate de bani.
Peste tot în lume, aceste două cântece sunt în proprietatea unui grup minuscul de oameni bogaţi care dictează comunităţilor cum trebuie să trăiască. Ideile de bază ale celor două teorii, deşi au fost conectate istoric la conştiinţele noastre, nu au reuşit să ne uniformizeze din perspectiva recunoaşterii idealurilor comune. Acesta este motivul principal pentru care lumea a creat un cadru comun de manifestare şi implicare socială a fiinţei umane – democraţia. În timp ce aspectele referitoare la „puterea creatoare a vieţii”, „conştiinţa şi libertatea”, iubirea şi nobleţea „ reprezintă apanajul însuşirilor psihice ale personalităţii umane, banul şi democraţia sunt în gestiunea statului. Democraţia autentică, ca produs al unei evoluţii istorice a comunităţilor umane, civilizate, a stat la frontierele românilor jumătate de secol, iar evenimentele din 1989 i-au atribuit un paşaport de intrare. Peste noapte, fiinţele umane s-au distribuit în mai multe entităţi politice, în jurul unor lideri care s-au autointitulat, creştin – democraţi, liberali, social – democraţi, acoperind spectrul politic de la stânga la dreapta şi ocupând golul rămas pe corabia politică abandonată, a comunismului.
Sensul etimologic al democraţiei a evoluat în funcţie de etapele dezvoltării societăţii umane caracterizate prin formele, principiile şi valorile pe care s-au întemeiat. În U.E. s-au făcut multe dezbateri asupra profilului viitorului preşedinte. Europenii au căutat să aleagă în 2009, o personalitate care să aibă capacitatea remarcabilă a dialogului şi a realizării de consens pe piaţa politică europeană din ce în ce mai agitată şi deosebit de complexă. Şi apoi, europenii doreau un post de mediator avizat, o persoană care să asigure buna funcţionare a instituţiilor existente. Totodată, era necesară o personalitate care să poată aplica un program simplu şi pragmatic, sub semnul unei bune înţelegeri, respectului adversarului şi ataşamentului faţă de valorile uniunii. Efectuând o paralelă între profilul real, concret al viitorului preşedinte cerut de comunitatea europeană şi cel al preşedintelui nostru jucător se pot remarca câteva diferenţe notabile legate de consens, respect şi funcţionarea normală a instituţiilor statului. Este limpede că, un jucător politic strategic nu poate fi şi mediator pentru simplul motiv că se integrează în jocul respectiv, producând schimbarea raportului de forţe pe scena politică în favoarea uneia din părţi. Pornind de la rolul de jucător politic al preşedintelui, toate celelalte instituţii, armata, justiţia, poliţia şi administraţia sub binecuvântarea guvernului şi a politicii de partid, au găbit falimentul politic şi au „scăpat din chingi democraţia”.
Pentru justificarea falimentului politic s-au inventat crizele economice care sunt proiectate în mai multe valuri şi etape, în funcţie de mizele puterii. Acum în politica românească mizele puterii sunt exacerbate de spaima răspunderii populare. Actuala criză economico-financiară nu trebuie să acopere gunoiul unei politici falimentare.
Politicienii îmbuibaţi continuă să creadă că acest popor nu a pătimit suficient.
A fost îmblânzit uşor şi păcălit tot la fel de uşor.

SursaFiliala 1 Braşov