RISCUL DEMOGRAFIC ELECTORAL ŞI „BĂŞCĂLIA PORTOCALIE”

AUTOR,

Petrişor Mandu

Luptele politice generate de interesele finaciar-materiale sunt menţionate în scrierile gânditorului politic, istoric, diplomat şi funcţionar public italian , întemeietor al statului politic modern, Niccolo Machiavelli (1469 – 1527). Alături de Jean Bodin (1530 – 1596), Thomas Hobbes (1588 – 1679) şi Baruch Spinoza (1632 – 1677),  a pus bazele unei teorii laice asupra statului, iar în „Istoriile Florentine”(1525) a demascat culisele luptei de clasă din Florenţa. În zilele noastre, economia politică internaţională, deşi constrânsă de „laţul financiar” al vectorilor globalizării (FMI şi BM), apreciază că, relaţiile internaţionale au întotdeauna o tentă politică şi că actorii principali ai jocului politic vor fi statele, nu producătorii şi consumatorii. Teoriile cu privire la „puterea statelor” iniţiate de Machiavelli şi continuate de Georg Friederich List (1789 – 1846) (reprezentant al curentului realist), insistând asupra originii conflictelor exprimă următoarea idee: ”Puterea statului se bazează pe resursele naturale existente, pe demografie, pe suprafaţa teritorială, pe arsenalul militar”. Economia nu este decât mijlocul de afirmare a puterii unei ţări faţă de restul lumii” . Istoria contemporană ne înfăţişează un tablou geopolitic în care un grup restrâns de state, plecând de la puterea lor economică şi politică definesc regulile economice şi, mai ales politice, pentru celelalte state. De-a lungul scurtei istorii a economiei de piaţă  , interesele geopolitice ale unui stat hegemon  au fost legate de un factor hotărâtor, deschiderea frontierelor. Prin intermediul acestui factor, statele fragile, presate de dificultăţile liberului schimb, au devenit, tot mai dependente. Hegemonul a depăşit propriile limite (resursele interne) iar deschiderea frontierelor i-a permis colonizarea resurselor precum şi a prerogativelor puterii şi autorităţii interne a comunităţilor slabe. Nu este niciun secret, să menţionez că frontiera deschisă a României a fost exploatată în exces şi că adevăraţii vinovaţi, se bat astăzi, pentru tron.  În loc să dezvoltăm un sistem economic propriu, satisfacem nevoile unei expansiuni economice din exterior, pe care o numim, investiţie strategică. Mai este doar o chestiune de timp pentru a  satura, prin exploatare şi hoţie, spaţiul ecologic românesc.

Adepţii raţionalismului economic coorporatist impun lumii, o dezvoltare pură, fără implicarea simţurilor. Principiul de gândire al acestui curent economic este „indivizii sunt motivaţi, în primul rând, de  interesul propriu şi având o libertate maximă, fără restricţii, urmărind numai interesul propriu, obţin rezultate maxime”. Acest principiu de gândire  domină şi anihilează mult trâmbiţata concepţie morală şi filosofică a economiei de piaţă întemeiată pe drepturile individuale: ”indivizii au dreptul să urmărească ce valori  vor!” . În acest timp, armatele coorporaţiilor formate din manageri, avocaţi, consultanţi, specialişti în relaţii publice, agenţi financiari, investitori bogaţi, etc. câştigă enorm de pe urma exploatării a milioane de români a căror viaţă este permanent influenţată de deciziile luate în afara propriei ţări. De peste 30 de ani, lumea  se tranformă tot mai evident, într-o entitate cu trăsături globale. Guvernele statelor naţionale au creat facilităţi pentru intrări şi ieşiri de capital suprimând barierele juridice şi intermediarii financiari. Nu au trecut decât trei decenii şi au apărut marile dezechilibre comerciale  care reclamă atât ajustări ale balanţei de plăţi cât şi impunerea unor restricţii la fluxurile de capital. Măsurile luate de guvernele din România,  de-a lungul celor două decenii postrevoluţionare, nu au fost corect fundamentate pentru a putea apăra nivelul de curs al monedei naţionale riscând pierderi considerabile de rezerve mai ales, în perioada hiperinflaţiei din anii 90. În ultimii 8 ani, pe fondul creşterii incertitudinii financiare, au fost ratate atât politicile economice naţionale cât şi suveranitatea României, nevoită să se supună , tot ma mult, dictaturii pieţelor financiare. Datorită presiunilor exercitate permanent de aceste pieţe, prin vectorii săi, guvernul României a generalizat politicile de austeritate în 2010 (bugete echilibrate sau cu deficite din ce în ce mai mici) şi a declanşat marea „băşcălie politică de implementare a reformelor”  pentru a convinge pieţele financiare externe de autenticitatea progreselor unor strategii iluzorii de modernizare a statului. Capitalul speculativ privat, încurajat de guvern, s-a mişcat mult mai repede decât producţia şi comerţul şi a condus implicit la prăbuşirea  activităţii economice, fenomen cunoscut încă din 2008, sub denumirea de „criză economico-financiară”. Originile şi vectorul de propagare ale acestei crize trebuie urmărite din Mexic (1994), Coreea de Sud şi Thailanda (1997), Rusia (1998) şi surprinse la porţile Europei Unite încă din anul 2000. Extinderea spre est şi sud a Europei Unite şi formarea unor capete de pod ale democraţiei americane în unele state ex-sovietice a reuşit să dea senzaţia unui viitor prosper şi liniştitor, popoarelor europene. Numai că, atât extinderea cât şi prezenţa unor influenţe nord americane în spaţiul ex –sovietic  au exercitat puternice presiuni de liberalizare în condiţiile existenţei unor instituţii autohtone vulnerabile, corupte, incapabile să facă faţă  unor mişcări de capital, de mare amploare. În aceste state, precum şi în România, guvernele nu au fost capabile să stopeze pofta de îmbogăţire frauduloasă, să proiecteze şi să implementeze strategii capabile de răspuns la aceste presiuni. Mutarea epicentrului crizei în anul 2007 în Wall Street Center (SUA) şi propagarea acesteia cu rapiditate în Europa anului 2008 a diminuat progresiv capacitatea FMI, de a răspunde la solicitările financiare ale statelor europene şi a condiţionat ajutorul financiar de obţinerea autorităţii depline asupra implicării sale directe în politicile economice şi sociale. România a devenit astfel, în 2009, cel mai disciplinat executant al măsurilor severe impuse de FMI, prin care s-au redus drastic şi în mod barbar, cheltuielile publice afectând irevocabil şi ruşinos, funcţia socială a statului. Singura instituţie care a lăsat impresia că se luptă cu criza a fost BNR care, prin politica monetară şi a cursului de schimb a încercat să menţină credibilitatea internaţională a instituţiilor statului. În lipsa unor reforme reale care să menţină procesul inflaţionist la cote rezonabile ( nici nu s-a pus problema scăderii reale  a ratei inflaţiei iar indicatorul de consum nu a mai fost publicat oficial) aceasta a eliminat anumite deficite fiscale pe seama incurajării măsurilor de austeritate aplicate de mult iluminatul, Emil Boc. Cele două probleme complexe ale politicii bugetare, meţinerea cursului la care se efectuează operaţiunile valutare şi viabilitatea balanţei de plăţi au fost şi sunt încă suficient de vulnerabile pentru o predicţie economică.  Mediul geopolitic, economic şi financiar internaţional a influenţat negativ, nu numai politica monetară, ci şi celelalte politici: financiară, bugetară şi fiscală. Datorită luptei politice iraţionale, a pierderii timpului şi incapacităţii partidelor de a promova oameni recomandaţi prin istoria şi competenţele lor, unele instituţii cu atribuţii financiare ( Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanţelor, Băncile Comerciale, societăţile de asigurare, regiile autonome şi societăţile comerciale, consiliile locale şi judeţene, primarii) au  încurajat direct, sau indirect, jaful naţional. Aceste instituţii s-au comportat ca simpli spectatori în faţa pieselor jucate prost  de „actorii financiari” în operele marilor crize de pe pieţele de acţiuni, pieţele de obligaţii şi cele bancare. În contextul acestei situaţii generale turbulente , instabile şi riscante, s-au făcut repetate încercări de  reformare a  sistemelor destinate să întreţină componentele de bază ale vieţii românilor: sănătatea, economia, învăţământul, apărarea. Sub sceptrul „conducătorului jucător” şi a protecţiei unui sitem juridic stufos şi contradictoriu, au crescut inegalităţile sociale, raportul dintre bogaţi şi săraci, s-a amplificat jaful naţional şi au crescut riscurile cu impact social major.

Cel mai ameninţător risc este, cu siguranţă, riscul demografic electoral şi neutilizarea activelor intangibile, ca resurse economice strategice. Când omenirea a început să citească, a apărut prima realizare globală. Sfântul Augustin scria în secolul V despre mentorul său SF. Ambrose  de Milano că era atât de  învăţat încât „putea să citească fără să-şi mişte buzele”. Puţini ştiau să adune sau să scadă în acele vremuri, iar aceia care o făceau erau calificaţi periculoşi ( dacă ar fi să analizăm faptele Robertei Anastase din Camera Deputaţilor după aceste percepte, am declara-o nevinovată). Astăzi, sistemele economice , sociale şi politice au o temelie bazată pe cunoştinţe şi coexistă  într-o lume  ce reprezintă produsul a secole şi milenii de dezvoltare intelectuală. Toate afacerile depind de existenţa unor resurse şi toate sistemele economice  au temelia aşezată pe cunoştinţe. Generaţiile au spart una după alta barierele de cunoştinţe şi au clădit teorii, ierarhii, concepte, imagini, limbaje, deducţii, coduri şi logici. Vorbim azi de noile modele  şi arhitecturi ale cunoaşterii, de o nouă distribuţie a cunoştinţelor,  de simboluri şi imagini care ne relaţionează instantaneu, într-o permanentă comunicare  de la un capăt la altul al Planetei. Permanent, ne aflăm într-o circulaţie intensă pe autostrăzile electronice, unde întâlnim indivizi care creează şi  vând cunoaştere şi indivizi care cumpără. Peste tot oamenii se străduiesc să cumpere cunoştinţe care pot fi convertite în avuţie. Poate vă întrebaţi cine în România este disponibil să răspundă la un asemenea deziderat?  Din şcolile parcurse de fiecare, am reţinut că activele „tangibile” ale unui neam (popor) sunt de trei categorii: imobilizate (maşini, utilaje, tehnologii etc ), circulante (materii prime , materiale, etc), financiare (bani, depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni, diferite tiluri care aduc profit). Iată cum resursele economice se manifestă sub cele trei forme. Toate entităţile economice, până acum 15 - 20 de ani, erau concepute în jurul disponibilităţii pământului, utilajelor, muncii şi banilor. Lumea a depăşit acest val iar , în prezent, statele dezvoltate şi democratice pun cel mai mare preţ pe ACTIVELE INTANGIBILE, considerate principalele resurse economice strategice. Aceste active intangibile sau intelectuale, imateriale, invizibile, definesc  cunoaşterea  şi existenţa ei, în diferite forme, la purtătorii ei umani.  Din activele intangibile fac parte: activele umane generate de politica demografică şi educaţională; activele organizaţionale (existente sub forma sistemelor şi proceselor funcţionale, tehnologii informaţionale şi de comunicaţii, baze de date); active relaţionale (alcătuite din relaţii şi alianţe, imaginea de marcă şi competenţă a actorilor implicaţi , gradul de încredere şi prestaţie publică). Statele dezvoltate şi democratice apreciază că „resursele intangibile, oamenii şi întreaga construcţie armonioasă a societăţii” reprezintă pricipala lor bogăţie. Această bogăţie  este cultivată, întreţinută şi protejată prin strategii prioritare, adecvate. În SUA ale anului 2000, s-au investit în activele intangibile 1000 de miliarde de dolari  şi cam tot atât în activele tangibile. Europa Unită, prin programul „Lisabona 2000” ( la care am avut privilegiul să particip ca expert invitat reprezentând România) , precum şi alte state precum India (prin Programul Bangalore din statul Karnataka), au luat măsurile corespunzătoare pentru protejarea resurselor intangibile naţionale.  Percepută complet greşit în România, mai ales de partidele politice, gestionarea resurselor intangibile, aşteaptă la rând pentru finanţare şi se înregistrează ca un dezechilibru continuu între potenţialul oferit de  resursele interne şi nivelul de valorificare. În goana după profitul imediat, unii politicieni şi-au dat mâna cu interlopii şi mafia iar analizele şi profilul de risc, pe structura şi potenţialul resurselor intangibile, exprimă un risc demografic major. Din acest risc demografic major se desprinde riscul demografic electoral care are un impact negativ asupra democraţiei, înţeleasă ca „mod de exercitare a puterii poporului”. Pentru exemplificarea impactului riscului demografic electoral asupra viitorului naţiunii, vă supun atenţiei,

studiul de caz „REFERENDUMUL DIN 29 IULIE 2012 PENTRU DEMITEREA PREŞEDINTELUI”.

A. PREMISE: existenţa unei voinţe politice majoritare  în Parlament; exprimarea prin argumente a lipsei de performanţă în conducerea treburilor publice şi  absenţa medierii între puterile statului; existenţa instrumentelor constituţionale care permit procedura suspendării şi demiterii; contextul intern şi internaţional favorabil; existenţa unor dovezi certe de încălcare a prevederilor constituţionale; existenţa unui buget de timp la dispoziţie considerat „suficient şi rezonabil”; intenţia de realizare a unei surprinderi strategice a „adversarului portocaliu”.

B. COMPORTAMENTUL INTITUŢIILOR CHEMATE SĂ APLICE PROCEDURILE DE SUSPENDARE ŞI DEMITERE: voinţa politică majoritară din Parlament, favorabilă suspendării, s-a creat printr-o alianţă conjuncturală ( a se vedea alianţa cu UNPR) precum şi nevoia de repoziţionare favorabilă în faţa electoratului; cei care au fost chemaţi să convingă opinia publică de lipsa de performanţă politică a preşedintelui supus referendumului şi anume, Parlamentul, Guvernul, ONG-urile, cetăţenii, au acţionat sporadic, dezinteresaţi, cu gândul la vacanţă şi problemele personale, fără să anticipeze reacţia cancelariilor europene potrivnice curentului social –democrat (această problemă deosebit de complexă a rămas contabilizată greşit, drept un eşec a lui Victor Ponta); prestaţiile politice argumentate ale liderilor USL au alimentat speranţa reinstaurării statului de drept şi au oferit garanţia separării puterilor; unele instrumente constituţionale pentru suspendare şi demitere au fost completate prin cele două ordonanţe de urgenţă privind restrângerea atribuţiilor CCR şi eliminarea cvorumului electoral impus ; dovezile certe de încălcare a  prevederilor constituţionale au fost confirmate parţial, în mod confuz şi interpretativ,  prin Deciziile  CCR; de asemenea, rezultatele referendumului oficializate, prin Deciziile succesive ale CCR, au lăsat loc dezbaterilor partizane  în media şi a creat o confuzie politică generală cu privire la paşii de urmat (aceste neclarităţi ale CCR şi reclamaţiile către comisia de la Veneţia  şi către alte organisme şi instituţii, inclusiv ONU, au aruncat un con de umbră asupra independenţei CCR); comportamentul şi angajarea unor miniştri în organizarea referendumului de demitere (în special verificarea  corectitudinii actualizării listelor electorale permanente), în condiţiile în care se cunoştea existenţa şi acţiunea unui risc demografic electoral, au fost lamentabile; contextul intern favorabil demiterii a fost complet anihilat de lipsa de competenţă a miniştrilor implicaţi în organizarea referendumului şi a celor destinaţi să informeze instituţiile şi opinia publică europeană asupra situaţiei politice reale din România; cea mai gravă intervenţie a fost cea a justiţiei care, în lipsa unei  decizii a CCR cu privire la referendum, a sugerat prin anchete specifice desfăşurate, ideea unei „lovituri de stat” şi a dat impresia că CCR este comandată din exterior; bugetul de timp la dispoziţie  a fost insuficient pentru verificarea listelor permanente iar nepăsarea Ministrului de Interne a fost instrumentul strategic pe  care s-a sprijinit riposta lui Traian Băsescu; intenţia unei surprinderi strategice  a adversarului portocaliu s-a năruit sub reacţia promptă a lui Traian Băsescu, bine gândită, organizată şi fundamentată pe un sprijin instituţional nedeclarat, dar puternic mascat.

C. STRATEGIA PREŞEDINTELUI SUSPENDAT: a fost concepută la Palatul Cotroceni şi nu are nicio legătură conceptuală cu liderii PDL;  preşedintele suspendat a demonstrat, încă o dată, că este cel mai bun cunoscător al intrigilor şi conflictelor instituţionale, amplificându-le permanent, prin declaraţii publice; pe acest fond, au apărut unele disfuncţionalităţi în cadrul CCR, de la care, cei 8,5 milioane de români aşteaptă lumina juridică şi pacea socială;  liderii PDL ,lipsiţi de credibilitate, au repetat, precum „papagalii”, mesajele lui Traian Băsescu; mai trebuie adăugată dorinţa de supravieţuire a PDL lângă  Traian Băsescu deşi, prin despriderea de imaginea sa, ar putea avea unele beneficii de imagine ; mesajele transmise public  de preşedintele suspendat au vizat două zone de impact: lupta sa pentru anihilarea „loviturii de stat” şi menţinerea României în zona de „performanţă economică şi democraţie europeană” şi inducerea unei psihoze de teamă atât în instituţii cât şi în liderii acestora, prin AMENINŢĂRI REPETATE ŞI CU ADRESE FOCALIZATE ÎN TABĂRA ADVERSĂ; aceste  ameninţări au fost „acompaniate întâmplător”, de comportamentul Parchetului General, „atitudinea imparţială” a CCR de impunere a cvorumului şi adăugarea unor  „erate ilegale” la decizia iniţială, publicată în Monitorul Oficial; rezistenţa psihică bine mascată şi jocul de imagine a „unei persoane private, decăzută din drepturile legitime  şi victimă a unui complot organizat şi susţinut de politicieni puşcăriabili” a completat tabloul strategiei lui Traian Băsescu .Toate aceste  elemente strategice au fost aruncate prin mass media , în scop de intimidare individuală şi colectivă. Principala direcţie de acţiune strategică a fost însă „inducerea unei lipse de reacţie a instituţiilor care aveau misiunea principală de verificare şi actualizare a listelor electorale permanente” prin distragerea atenţiei generale! De asemenea, a încercat să creeze grave confuzii publice  între Legea Referendumului (nr.3/2000) şi Legea pentru alegerea Preşedintelui României (nr. 370/2004). Intervenţia salutară şi competentă a preşedintelui interimar Crin Antonescu a lămurit 100% opinia publică. Acest risc demografic electoral putea avea succes, în măsura în care, nu intervenea remanierea guvernamentală şi înlocuirea Ministrului de Interne.  La Braşov , unde întreaga politică şi media sunt dominate de baronii locali, organizarea  şi susţinerea  referendumului a fost o formalitate.

D. CONCLUZII ŞI ÎNVĂŢĂMINTE: clasa politică din România continuă să joace destinul naţional printr- o luptă de uzură, deşi comenzile decisive se iau în afara frontierelor; minciuna şi manipularea cetăţenilor sunt două etichete care au însoţit toată perioada electorală şi postelectorală; absenţa publică a Parlamentului din bătălia politică (fiind în vacanţă) şi lipsa de reacţie spontană a cetăţenilor, a dat impresia unei lupte între Victor Ponta, Crin Antonescu pe de-o parte şi Traian Băsescu drept adversar; în fapt , a fost o bătălie politică a lui Traian Băsescu cu poporul român;  votul masiv, popular şi opţiunea „DA” exprimată de cei aproximativ 90% dintre votanţi poate fi anihilat de un artificiu juridic (cvorumul de 50% plus unul) impus pe timpul procedurii de  suspendare şi demitere (menţinut doar în trei state europene : Rusia, Lituania, România); acest artificiu este funcţional în condiţiile plecăciunii politice în faţa stăpânilor europeni şi al riscului demografic electoral unanim acceptat de către o clasa politică indiferentă la fenomentul „depopulării forţate  şi repopulării condiţionate”. Comisia de la Veneţia consideră nedemocratică menţinerea pragului de participare la orice tip de scrutin şi insistă asupra eliminării lui.  

E. CE SEMNIFICĂ „RISCUL DEMOGRAFIC”? Acea  situaţie creată în interiorul unui stat, în care o evaluare total eronată a populaţiei reale atrage după sine  o construcţie ineficientă a activelor organizaţionale şi relaţionale şi produce un dezechilibru între potenţialul oferit de resurse şi nivelul de valorificare, în interesul poporului. Din acest risc demografic rezultă următoarele efecte distructive: migraţia masivă clandestină; depopularea unor zone defavorizate; repopularea provizorie, în scop electoral (domiciliul a 2.100 de persoane la o singură adresă, nu a alertat pe nimeni timp de 22 de ani) ; exodul creierelor; gradul incomplet de utilizare a resursei umane; adaptarea improprie la presiunea concurenţială oficială şi  favorizarea concurenţei interlope; întârzierea trecerii la  dezvoltarea economică bazată pe cunoaştere; limitarea participării la programele europene; creşterea substanţială a costurilor integrarii europene; necunoaşterea raportului real dintre cererea şi oferta de muncă; mascarea ratei sărăciei şi a şomajului; escaladarea evaziunii fiscale şi amplificarea averilor ilicite; lipsa fundamentării numerice a organelor şi organismelor de apărare şi ordine publică;   lipsa de fundamentare a politicilor publice şi sociale; fraudarea şi manipularea în interes de grup a rezultatelor electorale. Componenta de gravitate maximă este riscul demografic electoral care poate îngropa democraţia în România şi poate menţine la putere, forme incipiente ale dictaturii personale. Conform recensămintelor generale ale populaţiei, în România trăiau:

În 2003 - 22, 6   milioane de locuitori;

În 2007 – 21,5 milioane de locuitori;

În 2009 – 20,6 milioane de locuitori;

În 2011 – 20, 3 milioane locuitori.

În 2012 – 19.042.936 milioane locuitori (date provizorii INS)

În toată această perioadă, INS a menţinut numărul de cetăţeni pe listele electorale permanete astfel: în 2004 de 18.400.000; 2007 de 18.300.000; 2009 de 18.300.000; 2012 de 18.300.000. A estima, la o populaţie totală de 19 milioane locuitori, 1 milion de tineri (cu vârste până la  18 ani, MENŢINÂND PE LISTELE ELECTORALE PERMANENTE - 18,3 milioane) semnifică un procent de 0,05% din totalul populaţiei. Iată cum statisticile electorale joacă „alba –neagra” cu destinul poporului, sub avizul tacit al instituţiilor statului. Ce fel de români sunt în aceste instituţii? Poate Parchetul General este bine intenţionat şi doreşte o clarificare a cifrei reale de votanţi! Ce fel de clienţi au aruncat partidele politice în aceste instituţii cheie? Ce viitor poate avea un popor cu asemenea slujitori? Înainte de a reconstrui statul, Traian Băsescu avea obligaţia fundamentală şi constituţională de a cere instituţiilor statului să definească  ROMÂNIA, în primul rând prin cunoaşterea reală a numărul de suflete româneşti asupra cărora „domneşte”. A avut tot timpul din lume. Restul măsurilor sunt inutile şi aberante. În cele 7 referendumuri desfăşurate pentru alegerea sau demiterea preşedintelui României (1992, 1996, 2000, 2004,  2007, 2009, 2012) cele mai multe voturi exprimate, au fost cele din 2012, pentru demiterea lui Traian Băsescu (7.403.836). Acest rezultat este secondat de scorul obţinut la alegeri în 1992 (turul 2), de către  Ion Iliescu (7.393.429). Culmea ironiei, acest vot masiv poate fi anihilat de un artificiu, introdus forţat de CCR. În finalul acestei analize pot fi enunţate unele scenarii:

A. Demisia lui Traian Băsescu sub presiunea opiniei cetăţeneşti , exprimată prin cea mai puternică opţiune de demitere şi asumarea personală a strategiei abuzive şi ilegale de intimidare a adversarilor politici prin sintagma „lovitura de stat” oficializată de 8,5 milioane de cetăţeni, prin ştampila de vot; 

B. Validarea referendumului de către CCR ca urmare a votului a 8,5 milioane de români (din care pentru demitere, 87,5%) în condiţiile în care, CCR ia în considerare decizia iniţială şi  datele furnizate de instituţiile vizate ce stabilesc, cu siguranţă, îndeplinirea cvorumului;

C. Întoarcerea lui Traian Băsescu la Cotroceni, prin invalidarea de către CCR a referendumului,  amplificarea luptei pentru putere, suprapunerea noului referendum pentru demitere cu alegerile parlamentare;

D. Degringolada politică generală, cauzată de abuzul CCR de a nu da o soluţie finală, expirarea termenului de interimat după trei luni şi reântoarcerea, de drept, a preşedintelui suspendat la Cotroceni. Acest scenariu va fi urmat de  ieşirea masivă a cetăţenilor în stradă şi intenţia de corectare a abuzurilor, prin mijloace nedemocratice. Acesta ar fi un risc de ţară major care ar putea fi speculat de unele forţe iredentiste drept, un moment prielnic de escaladare a nemulţumirilor, pentru a-şi îndeplini „visul istoric de autonomie teritorială”.  

Dragi camarazi,  Drumul românilor, prin spaţiul integrat european este din ce în ce mai greu de străbătut.  O multitudine de obstacole ne  confirmă că acest drum, duce undeva anume. Suntem conştienţi că orice drum fără obstacole nu duce nicăieri.  Poate Dumnezeu are vreun proiect cu noi şi ne asigură că facem parte din acea categorie de popoare în care  suntem datori să căutăm, prin multe sacrificii sensul vieţii, dacă dorim să-l aflăm.

Din acest motiv, nu mai avem timp să citim, nu mai avem timp să ne jucăm, să ne împrietenim, să iubim , să ne rugăm! Pierdem de la o zi la alta şansa puterii prin rugăciune, secretul tinereţii şi spiritului strămoşesc al existenţei noastre, ne seacă, prin vrajba indusă, fântâna înţelepciunii populare şi ne privim cu invidie şi duşmănie,  unii pe alţii. În cei 22 de ani nu am reuşit să identificăm drumul cel mai bun printr-o armonie naţională. Poate sărăcia şi nevoile ne-au făcut prieteni puţini şi foarte mulţi duşmani, poate  „am violat”, prin comportament iresponsabil, spiritul naţional, poate  mergem prea încet înainte, iar cei din urma noastră se mişcă prea repede şi ne calcă pe picioare.  Bernard Show” spunea că „Viitorul nu există până nu devine prezent”. Iar prezentul nostru este tot mai penibil. Au existat momente  în viaţa poporului român în care s-au concentrat energii de maximă intensitate pentru semnificaţia şi sensul viitorului nostru: 1989 şi  2012. Deşi mulţi dintre noi cred că este mai bine să fii cineva pentru o zi decât nimeni pentru o viaţă, rămânem inerţi la băşcălia politicii portocalii autohtone, acompaniată, prin note de prost gust, de unii dirijori externi . O asemenea băşcălie politică, amplificată de riscul demografic şi limitarea suveranităţii ar putea să conducă la dispariţia spiritului naţional şi a statului. Iar acest colţ de Rai numit România va rămâne pentru posteritate, o populaţie şi un teritoriu. Şansele de implicare directă în acest efort trec, tot mai des, pe lângă noi iar lipsa de implicare ne face părtaşi la acest viitor nesigur şi meschin.  

Cu respect pentru toţi,

Petrişor Mandu