ROMANIA, ÎNTRE OBEDIENŢA AUTOHTONĂ ŞI PRESIUNEA EXTERNĂ
AUTOR,

Petrisor Mandu

Motto:” Onoarea e superioară vieţii”

Odată cu scurgerea anilor trăiţi în cele două „tipuri de sisteme democratice” sunt tot mai convins că lumea politică românească , în general, nu a găsit „leacul” pentru a vindeca bolile de care suferă şi că noi românii, invrăjbiţi de o cârmuire obedientă nu mai putem convieţui în armonie. Realităţile prezente şi predicţiile asupra viitorului mă obligă să transmit acelaşi mesaj spre direcţia guvernărilor de mâine: „Viaţa politică, economică şi socială va deveni tot mai complicată şi greu de suportat de către  cei cârmuiţi. În pofida sentimentelor şi reacţiilor negative de care vă bucuraţi în rândul cetăţenilor, politica va rămâne un domeniu necesar şi util”. Îmi este tot mai clară perspectiva sumbră a vulnerabilităţii politicii autohtone, lipsită de acele oportunităţi prin care să reziste în vasele comunicante ale hegemoniei regionale şi mondiale, scandaloase şi nedrepte. Îmi este tot mai greu să înţeleg pasivitatea elitelor „călcate în picioare”, a celorlalţi cetăţeni indiferenţi şi apatici, incapabili pentru a amenda sau a solicita o justificare a comportamentului şi responsabilităţilor aleşilor noştri. Incerc, ca de obicei , să abandonez constrângerile de ordin duplicitar ale moralei politice şi să rămân cantonat în prezentul utopic al interesului naţional. Nu cred o iotă în proiectul european  actual, care vizează un teritoriu geografic cuprins între Atlantic şi Urali, integrat economic şi, mai nou, politic, condus de la Berlin. Trăiesc şi simt din plin  consecinţele unei hegemonii mondiale şi regionale asupra destructurării rânduielilor creştine ale neamului românesc, meditez asupra regrupărilor morale în zona de consum, tânjesc după armonia prietenilor şi respectul adversarilor. Deasupra mea, simt neputinţa unei clase politice corupte şi prospere. Amestecul grosolan al puterilor străine în treburile interne ale României, poziţia liderilor europeni şi atitudinea obedientă a aleşilor îmi dau senzaţia că, treptat, vom deveni un teritoriu şi o populaţie. În lipsa unei reacţii culturale, politice, economice, morale şi atitudinale pe măsură, vom tânji după „vremurile de altădată”. La orizontul anilor 2015, „Statele Unite ale Europei”, vor fi sau nu vor mai fi, deloc. Germania, cu siguranţă, va deţine rolul principal, în măsura în care, va rămâne „copilul credincios” al SUA şi aliatul fidel al Rusiei. Din aceste considerente, analiza vizează rolul şi perspectivele hegemoniei germane în acest proiect european, iar cei care, prin lecturare, simţiţi o stare de „plictis modern”vă îndrum spre vizionarea can – canului politic servit ,ca marfă , în economia politică de piaţă.

1.     IZVOARELE HEGEMONICE ALE GERMANIEI

Motto: „Cei care uită trecutul sunt obligaţi să îl repete”

În conformitate cu izvoarele istorice scrise, originile „Sfântului Imperiu Roman” trebuie căutate în Imperiul Carolingian, fondat la 25 decembrie anul 800, data încoronării lui Carol cel Mare, de către papa Leon al III-lea, cu ocazia Crăciunului. Acest imperiu a fost divizat în anul 843 iar, din partea lui estică, a rezultat „Sfântul Imperiu Roman” care avea să dăinuie în timp, sub diferite forme , din anul 962 până în 1806. La apogeul său, acest imperiu cuprindea o parte însemnată a teritoriului pe care astăzi, sunt aşezate statele naţionale: Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Cehia, Slovenia, partea estică a Franţei, o parte din Italia şi părţile occidentale ale Croaţiei şi Poloniei. Deşi, în majoritatea sa, atât populaţia cât şi elita politică aparţineau etniei germane, conducătorii săi se autointitulau „cetăţeni romani”, continuatori ai tradiţiei statale a Romei antice. Această mentalitate a dominat epoca medievală, iar prin recunoaşterea cuvântului „sfânt” la denumire, de către Biserica Romano- Catolică, i s-a adăugat o aură creştină.

Numit iniţial Sfântul Imperiu Roman, a fost redenumit oficial Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu aria geografică ocupată, devenită, între timp, mai restrânsă.

A urmat o perioadă istorică în care o serie de principi, prelaţi şi  nobili au urmărit satisfacerea propriilor interese şi ambiţii egoiste, elemente care au contribuit la destructurarea autorităţii imperiului. Publicarea în anul 1517, a  celor 95 de teze de către călugărul Martin Luther, prin care atacă unele practici ale bisericii Catolice însoţită, ceva mai târziu de pătrunderea în teritoriile germane a religiei Luterane (reforma protestantă) a declanşat  „Războiul de 30 de ani (1618 – 1648)”. Statele germane au fost angajate într-un conflict sângeros  care a devastat ţinuturile germane şi a redus populaţia cu 30%. Pacea de la Westfalia (1648), a pus capăt confruntării religioase, iar  imperiul s-a  fărâmiţat în peste 350 de state independente. Din 1740, monarhia austriacă de Habsburg şi Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. Revoluţia franceză din 1789 , răsturnarea dinastiei bourbone, instaurarea unei republici franceze efemere şi intervenţia Austriei, Prusiei, Angliei şi Spaniei în sprijinul dinastiei regale, au grăbit apariţia pe scena europeană a tânărului Napoleon Bonaparte. Sfântul Imperiu de Naţiune Germană a continuat să existe doar formal până în anul 1806, când Împăratul Francisc al II-lea a abdicat sub presiunile şi loviturile Franţei bonapartiste. După renunţarea forţată la coroană, Francisc al II-lea , la cererea lui Napoleon, transformă Austria în imperiu (capitala la Viena), un fel de substituient al defunctului imperiu romano-german. Pentru doi ani, între 1804 – 1806, Habsburgii au deţinut reşedinţa împăratului cu coroană dublă (germană şi austriacă). După a doua exilare a lui Napoleon I, în urma Congresului de la Viena (1815) s-a  încearcat o restaurare a graniţelor Sfântului Imperiu romano –german însă s-a  reuşit numai  alcătuirea unei Confederaţii germane în interiorul căreia, Imperiul Austriac, concurat puternic de regatul Prusiei, devine principala putere. Soarta istorică a Germaniei se schimbă odată cu apariţia , pe scena politică, a lui Otto Eduard Leopold von Bismarck (1815 – 1898) care după 1871,  devine primul său cancelar . Sub conducerea sa, naţionalismul german s-a îndepărtat rapid de  caracterul său liberal din perioada anului 1848 şi a îmbrăcat haina  autoritară a „Realpolitik”,  stabilind ca obiectiv politico –strategic general, unificarea germanilor într-un stat conservator, dominat de Prusia. Planul său a vizat trei obiective importante urmate de trei victorii militare: în alianţă cu Austria a cucerit în 1864 de la Danemarca, zona Schleswig-Holstein; în 1866 a învins pe austrieci în bătălia de la Königgrätz, excluzându-i din Confederaţia Germană Nordică care, avea să fie capul de pod al imperiului german din anul 1871; a învins Franţa  în războiul franco – prusac (1870-1871) în urma căruia, aceasta a încetat a mai deţine supremaţia continentală. Războiul franco–prusac, câştigat de prusaci, a avut drept consecinţă destrămarea Confederaţiei Germane şi apariţia Uniunii Nord Germane (care din 1871 se va numi „Imperiul German”) şi a celui Austro - Ungar.  Confederaţia germană  a fost transformată în imperiu,  Wilhem I s-a proclamat împărat german, într-o ceremonie din Palatul Versailles, un gest de umilire a Franţei. După unificarea din 1871, guvernarea semiparlamentară germană a impus o reformă politică şi economică de sus în jos, reformă relativ fără asperităţi, ceea ce a condus Germania către statutul de forţă industrială de primă mărime a timpului. Fabricanţii germani au ocupat piaţa internă excluzând prin concurenţă , pe cei britanici, iar  pe la mijlocul anilor 1880 , concurenţa germano – britanică a devenit acerbă şi pe pieţele externe. Industrializarea a progresat în mod spectaculos în Germania şi Statele Unite ale Americii, permiţându-le acestor state să cucerească primele locuri mondiale înaintea Angliei şi Franţei. Având profunde convingeri conservatoare, monarhiste şi aristocratice, Bismark a avut ca principal obiectiv polititc  „ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederaţiei Germane”. Prin unificarea din 1871, Germania a absorbit în imperiul nou format, întregul regat al Prusiei. Au devenit părţi componente ale noului stat naţional şi provinciile „Prusia Răsăriteană”, „Prusia Apuseană” şi „Posenul”. Primele două aveau importante minorităţi poloneze iar Posenul era locuit, în pricipal, de polonezi. Încorporarea polonezilor în noul stat german, , după împărţirile Poloniei din sec. Al XVIII-lea, a devenit o problemă alarmantă, în condiţiile în care aceştia se opuneau asimilării. Guvernul german a încercat să impună, începând cu anul 1873, limba germană ca singura limbă oficială,  în speranţa anihilării opoziţiei polonezilor. Manevra a dat greş, iar rezistenţa polonezilor la germanizare , a crescut. Bismark a dominat treburile noului imperiu german până la demiterea sa de către Wilhelm al II-lea, în anul 1890.  

2. MANIFESTAREA HEGEMONIEI GERMANIEI ÎN EPOCA MODERNĂ

Motto: Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică”

Echilibrul european s-a distrus în anul 1879, an în care, imperiul Austro - Ungar a devenit aliatul Germaniei. Această alianţă geopolitică credincioasă avea să se menţină până la sfârşitul primului Război Mondial (1914 – 1918), război în care s-au intersectat interesele de toate categoriile ale celor patru imperii ( Austro – Ungar, German, Ţarist şi cel Otoman- denumit „Bolnavul Europei”)

În urma asasinării  moştenitorului tronului, Austro Ungariei în anul 1914,  aceasta a  declarat război Serbiei. Germania a sprijinit în mod necondiţionat obiectivele din Serbia ale aliatului austriac credincios. Serbia era sprijinită de Imperiul Rus, care la rândul lui era aliat cu Franţa. Ca urmare a deciziei Rusiei de mobilizare generală, (împotriva atât a Austro-Ungariei cât şi a Germaniei), Germania a declarat război Rusiei şi Franţei. Astfel au fost declanşate luptele primului război mondial. În ciuda succeselor iniţiale, Germania şi acoliţii săi au fost înfrânţi de Aliaţi, a căror forţă s-a întărit odată cu intrarea în luptă a Statelor Unite ale Americii în 1917. Kaizerul Wilhelm al II-lea a fost detronat şi exilat de o mişcare revoluţionară condusă de elemente din opoziţia social-democrată şi comunistă în noiembrie 1918, care, în ianuarie 1919, au organizat o nouă încercare de preluare a puterii, eşuată de această dată. În iunie 1919 Tratatul de la Versailles a pus în mod oficial capăt războiului. Documentele tratatului de pace au fost semnate în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, în acelaşi loc unde în 1871 fusese proclamat Al doliea Reich. Germania a pierdut teritorii în favoarea Franţei, Belgiei şi a Poloniei renăscute şi a fost obligată să plătească uriaşe despăgubiri de război. După primul război mondial Austria şi Ungaria (Imperiul Austro-Ungar) au pierdut teritoriile ocupate. Tratatele de la Saint-Germain şi Versailles au interzis atât Austriei cât şi Germaniei o unificare politică. Tradiţia ofensivă germană lăsată moştenire de Bismark şi de atitudinea militaristă a lui Wilhem al II-lea, acompaniate de doctrinele politico militare ale lui Karl Haushofer (1869 – 1946), figura centrală a  geopoliticii germane, au contribuit la formarea unei culturi politice germane în care şi-au găsit rădăcinile, nazismul. După anul 1919, încercările de democratizare a Germaniei (ca şi în Japonia şi Italia) au condus la instalarea unui regim politic vulnerabil sub denumirea „ Republica de la Weimar” (1919 – 1933). Perioada 1933-1945 este denumită cel de-al Treilea Reich (al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933-1945) în care statul german s-a aflat sub controlul ferm al partidului totalitar nazist (NSDAP) şi al Partidului Muncitoresc German Naţionalist – Socialist şi a fost condus de  regimul dictatorial al liderului nazist, Adolf Hitler, adulat de cetăţenii germani prin expresia „der Führer”, în traducere „Conducătorul”. Denumirea „Al Treilea Reich” provine din traducerea termenului german Drittes Reich şi este asimilat Germaniei naziste. Acest termen, însuşit de propaganda nazistă din titlul de carte al scriitorului Arthur Moeller van den Bruck nu exprimă ţara şi poporul german ci, în principal, statul nazist şi guvernarea monopartită. Cel de-al Treilea Reich a fost supranumit „Reich-ul milenar” (sau „Reich-ul de o mie de ani”), întrucât conducătorii nazişti urmăreau să implementeze credinţa conform căreia ideologia şi puterea nazistă sunt invincibile şi vor dura 1000 de ani (cât a durat Sfântul Imperiu Roman, alias Imperiul romano-german). Propaganda nazistă, denumea perioada Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană ca fiind primul Reich, Imperiul German dintre anii 1871–1918 ca pe cel de-al doilea, şi propriul lor regim ca pe cel de-al treilea. Atât cucerirea puterii de către nazişti cât şi desfăşurarea celui de-al doilea Război Mondial sunt probleme complexe destul de cunoscute. Sub loviturile repetate şi bine coordonate ale statelor aliate, reprezentând celelalte două căi de dezvoltare, capitalistă şi comunistă „Reich-ul milenar”(a treia cale de dezvoltare –nazistă) nu a rezistat decât 12 ani, din 1933 până în 1945. Visul unei Germanii Mari, cu capitala la Berlin supranumită Welthauptstadt Germania („Germania, capitala lumii”) s-a năruit sub şenilele tancurilor sovietice şi anglo- americane, la 09 mai 1945.

3. REFACEREA HEGEMONIEI GERMANIEI POSTBELICE

Motto: „Cel mai pternic nu este niciodată de-ajuns de puternic”

 Lovită de o catastrofă fără precedent în istoria sa, ocupată de armatele celor patru puteri (URSS, SUA, Anglia, Franţa) lipsită de bani, cu oraşele distruse şi economia la pământ, germania a devenit „obiectul” politicii mondiale. In virtutea Acordurilor de la Washington (aprilie 1949), guvernele militare au fost înlocuite cu o înaltă Comisie aliată tripartită care trebuia sa înceapă sa functioneze o data cu formarea guvernului german. Din acel monent s-a infăptuit ruptura dintre cele două state, dintre care unul, Republica Federală, cuprindea trei sferturi din populaţia germană (61 milioane din 78) şi dorea a fi un stat de drept (Rechtstaat), ancorat în Occident, iar celălalt, Republica Democrată, evolua pe orbita republicilor populare. Divizarea Germaniei  era consecinţa manifestării a doua conceptii politice şi morale care, la acea dată, păreau a-şi disputa zonele de influenţă. Germania a fost una dintre ţările beneficiare ale Planului Marshall. In urma aplicării acestui plan, în anii 1947-1954, Germania a atins nivelul Franţei (se găsea la sfârşitul războiului la 30%din nivelul acesteia). Creşterea fenomenală a PNB şi urcarea rapidă a producţiei industriale atestă că Planul Marshall a reuşit să contribuie la reconstrucţia capacităţii de producţie a Europei, şi implicit a Germaniei de Vest. Între 1947 şi 1991, Europa  este scena unor confruntări de toate tipurile care au întreţinut  o stare de tensiune însoţită de rivalitate ideologică şi politico - militară precum şi de o puternică cursă a înarmărilor. Cele două grupări de state europene având ideologii şi sisteme politice diametral opuse “Blocul Răsăritean sau Oriental” (URSS şi aliaţii săi printre care şi România) şi “Blocul Occidental sau Apusean”(SUA şi aliaţii lor) au întreţinut o permanentă stare de tensiune, denumită “Războiul Rece” . Conţinutul acestuia desemnează un tip de confruntare în care s-au utilizat presiunea economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile militare de intensitate mică şi iminenţa unui război pe scară mare. „Războiul Rece” a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din 1947, când s-a folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Perioada „Războiului Rece” a fost jucată magistral de conducerea politică a Germaniei Occidentale. A acceptat ajutorul finaciar, economic şi tehnologic al SUA în schimbul găzduirii, pe teritoriul său a unor baze militare americane. În 1951 a devenit membru al Consiliului Europei, în 1954 membru al Uniunii Vest Europene, în 1955 membru al NATO, în 1957 membru în Uniunea Europeană, în 1973 membru al ONU. Pentru a construi Europa a fost dispusă să împace mândria franceză dar, pentru ca Europa să fie în siguranţă nu a urmat conducerea franceză (  a continuat să susţină  rolul central al Americii în securitatea Europei). Reconcilierea Franco – Germană a pus bazele dificilului proces de unificare a Europei. Germania nu l-a urmat atunci pe De Gaulle, rămânând credincioasă    angajamentelor    Alianţei   Atlantice   (atunci nici nu se putea proceda altfel).  Germania a devenit tot mai sigură de limitele economice şi militare ale Franţei în raport cu cele proprii dar a apreciat că, o întrerupere a cooperării Franco – Germane ar fi o piedică fatală pentru Europa şi un dezastru pentru poziţia SUA în Europa. Diplomaţia germană a jucat excelent şi „cartea unităţii germane”. Înainte cu puţin timp de întâlnirea „cu uşile închise” de la Malta (1989), dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush, a avut loc o întâlnire între Helmuth Kohl şi Mihail Gorbaciov. Deşi nu se cunoaşte conţinutul discuţiilor, apar destul de evidente consecinţele acestora: s-a aplicat scenariul convenit şi anume ”reunificarea paşnică a Germaniei”; s-au intensificat contactele sovieto-germane;au fost create premizele necesare pentru ca Germania să facă un joc propriu în Europa; prin vocea cancelarului a dat impresia unei detaşări faţă de „noua ordine mondială a vestului” după patent american etc. Reunificarea Germaniei a costat mai mult de 1.900 miliarde de dolari, iar partea vestică este in continuare mai puternica decat cea estică, aflată multă vreme sub controlul sovietic. Producţia industrială din est se situează la 80% din nivelul celei din vest. Din 2008 şi până acum, Vestul a injectat 12 miliarde de dolari în Est. După unificare, dosarele de politică externă ale Germaniei au fost extrem de interesante. În 1991 a semnat acordul de frontieră cu Polonia. Se cunoaşte faptul că , după Conferinţa de la Postdam (2 august 1945), în urma trasării frontierei polono –germane pe linia Oder-Neisse, Germania a pierdut cea mai mare parte a provinciilor sale istorice din est : Pomerania şi Silezia, partea de est a Brandenburgului şi cele două Prusii (Orientală şi Occidentală), avînd împreună o suprafață totală de 113,7 mii km². Dintre acestea 15,1 mii km² i-au revenit URSS (actuala regiune Kaliningrad, o exclavă rusă), iar 98,6 mii km² i-au revenit Poloniei. Circa 9 milioane dintre cei peste 10 milioane de locuitori germani ai acestor ţinuturi au fost expatriaţi între 1945-1950 în Germania. Dintre cei rămaşi circa 0,6 milioane erau etnici polonezi (în sudul Prusiei Orientale şi în Silezia Superioară), iar alţi 0,6 milioane erau etnici germani pe care statul comunist polonez i-a identificat ca fiind "polonezi germanizaţi". Golul de populaţie creat după expulzarea germanilor a fost umplut cu 4 milioane etnici polonezi expulzaţi din teritoriile poloneze răsăritene, anexate în timpul războiului de Uniunea Sovietică. Ca rezultat final, Polonia a fost „împinsă” mai spre vest, URSS a crescut şi Germania s-a micşorat. Conform Acordului polono –german din 1991, Polonia a recunoscut existenţa unei minorităţi germane şi a oferit acesteia o serie de drepturi. Unificarea Germaniei a fost o înfrângere geopolitică simultană pentru Franţa şi Rusia. Germania unificată a devenit prima putere europeană şi chiar putere mondială  ( participă la bugetul UE cu 28% şi la NATO cu 22%). Germania a susţinut extinderea NATO spre Europa Centrală , Franţa spre flancul sudic. După reunificare Germania a rămas sub umbrela SUA şi sub aceasta, a preluat conducerea Europei. Zbigniew Brezinski, cetăţean american de origine poloneză, mare specialist în geopolitică şi geostrategie apreciază că „  În Europa, problema constă în găsirea unei formule care să consolideze Germania într-o Europă mai largă şi să înlesnească o relaţie de cooperare cu noua Rusie, eliminând totodată, posibilitatea apariţiei unui vid geopolitic potenţial distinctiv între Europa lărgită şi noua Rusie. Incontestabil, dilema cu care se confruntă Germania şi europenii este dublă: Germania reunificată are de ales între a deveni tot mai mult o Germanie europeană sau a urmări realizarea unei Europe Germane”.

Economia Germaniei este cea mai mare din Europa şi a cincea ca mărime din lume.

Germania este al doilea cel mai mare exportator al lumii, după China. Principalele bunuri exportate sunt: maşinile şi echipamentele industriale, vehiculele, chimicalele şi echipamentele de uz casnic. Spre deosebire de Marea Britanie (Londra) şi Franţa (Paris), Germania nu are un singur nod economic. Doar trei din companiile germane de top au cartierul general în capitala Berlin. Bursa germană este situată în Frankfurt. Germania are una dintre cele mai reduse rate ale somajului din Zona Euro - 6%. Prin comparaţie, rata şomajului se situează în Spania la aproape 21%. Pentru a stimula economia la începutul anilor 2000, Germania a introdus o serie de reforme: au fost reduse taxele în anumite zone şi au crescut beneficiile sociale. De atunci, rata şomajului a fost în scădere. Germanii sunt printre cei mai truditori europeni, cu 40,6 ore lucrate în medie pe săptămână.  Germania este unul din cei mai mari producatori mondiali de energie eoliana. În Europa doar Spania are o capacitate de producţie mai mare.  Din cele 100 cele mai mari companii din lume, 37 sunt localizate în Germania. Cele mai mari 8 companii germane sunt: Volkswagen, Allianz, E.On, Daimler, Siemens, Munich Re Group, BASF si BMW.

4. ROMÂNIA, ÎNTRE OBEDIENŢA INTERNĂ ŞI PRESIUNEA EXTERNĂ

Motto: „Teme-te de marinarul care ajunge pe uscat!” şi, ca o continuare „Scorpionul înţeapă şi tot el ţipă!”

Am lăsat în urmă, uitate de timp, Pactul Ribentrop Molotov şi Dictatul de la Viena. În ambele evenimente internaţionale, nefaste pentru România, identificăm unul din cei doi actori hegemonici europeni, Germania şi Uniunea Sovietică. Dacă în urma Pactului Ribentrop Molotov (23 august 1939), Tratatul de Neagresiune germano- sovietic, România pierdea Basarabia şi nordul Bucovinei, prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), România a pierdut, sub titlul de „arbitraj”, sub presiunile Germaniei Naziste  şi Italiei Fasciste,  43.492 Kmp din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei hothyste. Ceea ce se petrece acum în geopolitica regională pare să repete tabloul jocului politic din perioada anilor 1939 şi 1940 sub alte scenarii, dar cu aceiaşi vectori hegemonici. „Ghemul de interese” al marilor puteri în zona geopolitică nemijlocită a României este o realitate permanentă , activată la momente favorabile acestora şi vulnerabile pentru români. „Viesparul politic intern”, generat de interese iresponsabile autohtone, legate de putere, urmărit cu atenţie de cancelarul german şi speculat la maximum, datorită unei atitudini populare pasive şi nepăsătoare, a devenit factorul favorabil declanşării unor forme de agresiune acută asupra suveranităţii poporului. Reacţia  doamnei Merkel faţă de suspendarea domnului Traian Băsescu, de către Parlamentul României, a lăsat ”cu gura căscată” pe toţi aceia, delegaţi de către  popor, să-i apere suveranitatea. Având o atitudine ciudată pentru domocraţia de tip european şi justificată din perspectiva poziţiei de hegemon european, doamna Merkel a utilizat „la indigo”, expresiile trâmbiţate de preşedintele suspendat şi aplaudacii săi şi anume: „atentatul la statul de drept”, „lovitura de stat în curs la Bucureşti”. Vocile sonore ale puterii politice autohtone au încercat să ne convingă de faptul că doamna Merkel este pradă a unei dezinformări a minciunilor şi diversiunilor lansate de „slugile băsiste”.  Ca argumente suplimentare, au accentuat originile comune ale PDL şi PPE. Doamna Merkel nu a avut nicio reacţie, deşi era informată că Parlamentul României, instituţia fundamentală, expresia puterii şi voinţei poporului săvârşise „atentatul la statul de drept” iar 8,4 milioane de români înfăptuise „lovitura de stat” cu ştampila de vot. Această reacţie a fost nulă şi în momentul în care a fost informată despre „boicot” şi despre intervenţia diktatorială a lui Viktor Orban în judeţele patriei unde predominanţi sunt „cetăţenii români ungureni”. Nici Rusia nu a avut o reacţie adecvată atunci când Doamna Merkel a coborât din avion, la 22 august 2012 la Chişnău ( primul cancelar german care vizitează R. Moldova, deşi aceasta nu face parte din procesul de negociere de 5:2). Constat, cu mare îngrijorare, că toate evenimentele nefaste pentru suveranitatea României, s-au produs în luna august, inclusiv mult invocata „lovitură de stat”( 3-6 august 2012). Din aceste îngrijorări personale, pot rezulta următoarele consecinţe asupra suveranităţii României: Preşedintele revenit la putere va abandona varianta coabitării naţionaliste şi va rămâne integrat în proiectul hegemonic americano- german de realizare a „Statelor Unite ale Europei”, în care, Germania să fie garantul menţinerii supremaţiei nord –americane în Europa; cu acordul tacit al Moscovei şi Budapestei şi prin consultări cu premierul moldovean Vlad Filat şi cel transnistrean, Evgheni Savciuk se va  propune o soluţie de federalizare a Republicii Moldova pentru  rezolvarea conflictului transnistrean şi accesul acesteia către UE; datorită nevoilor de resurse şi gaze precum şi sub ameninţarea revenirii Rusiei la „statutul de primă putere militară”, Germania va utiliza poziţiile geopolitice  ale României şi Republicii Moldova pentru strângerea relaţiilor, de toate tipurile cu Rusia; probabil, vor urma şi alte negocieri cu preşedintele Traian Băsescu în cadrul unei viitoare vizite, la Berlin (cei doi s-au mai întâlnit, în mod susrprinzător, la Bucureşti în octombrie 2010  şi la Berlin în noiembrie 2011); mai trebuie adăugată insistenţa, efervescenţa, manifestarea publică şi cooperarea maghiară recentă,  din interior, apreciată drept favorabilă şi oportună, pentru realizarea „visului istoric” autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Înţelegând dorinţa firească a maghiarilor din Transilvania, în general, şi al celor din arcul intracarpatic, în special, de a-şi păstra şi afirma identitatea, cât şi îngrijorările acestora faţă de provocările viitorului (în principal, faţă de scăderea populaţiei de etnie maghiară), este evident că nu lipsa autonomiei este cauza problemelor cu care se confruntă maghiarii din România. De fapt, prin proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, nu se doreşte obţinerea unor drepturi pentru maghiari ci, „se urmăreşte crearea bazei teritoriale pentru grupul etnic maghiar” (Bădescu I, Mihăilescu I, Sava N.I.,2003).

Ca urmare a suspendării, aceste consecinţe puteau deveni operaţionale  numai prin impunerea DIN EXTERIOR, a cvorumului de „50% plus unu”, atât de uşor acceptat de puterea de la Bucureşti. Obedienţa conducătorilor autohtoni este consacrată istoric şi determinată material. Obedienţa nu are nimic în comun cu spiritul creştin care, îl sfătuieşte pe om să stea „cu capul plecat” numai în faţa lui Dumnezeu. Nu cunosc prea mulţi domnitori români care să nu fi plecat capul în faţa hegemonilor regionali şi mondiali. Unul dintre aceştia a fost , cu siguranţă, Constantin Brâncoveanu (1688- 1714). Personalitate marcantă şi mare patriot a rămas în conştiinţa naţională prin dorinţa sa de libertate naţională, de independenţă , dar şi prin reformele înfăptuite. Împreună cu fiii săi este ucis de către turci deoarece refuză să renunţe la legea creştină, în schimbul vieţii. Adevărata frumuseţe morală a lui Constantin Brâncoveanu, complexitatea personalitaţii sale ni se dezvăluie, în confruntarea cu sultanul şi în momentele dramatice ale uciderii fiilor săi, de către poetul Vasile Alecsandri, astfel:

„Brâncoveanu se sculă

Fata blandă el spală,

Barba albă-şi pieptănă,

La icoane se-nchină.
De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o ştie;

De-am fost mare pre pământ,

Cată-acum de vezi ce sunt!
Creştin bun m-am născut eu,

Creştin bun a muri vreu!”

În opoziţie fizică, atitudinală şi caracterială apare descrierea „SULTANULUI”,  care „îngrijorat de faima şi averile Ţării Româneşti din timpul domniei sale, de cultura  şi arta care-i poartă şi azi numele, invidios, însetat de PUTERE, DE AVERE ŞI DE MĂRIRE, prin uneltire şi intrigi, hotărăşte moartea intregii familii CREŞTINE.

5. ROMÂNIA , ÎN DERIVA VALURILOR DE URĂ ŞI DEZBINARE CIVICĂ

Motto: Nu sunt supărat pentru că m-ai minţit. Sunt supărat că de acum înainte, nu te mai pot crede! (Friederich Nietzsche)

Cu siguranţă, suntem la o răscruce geopolitică europeană în care, instituţii politice, economice şi financiare internaţionale,  politicieni de marcă, asociaţii şi fundaţii, servicii active de toate tipurile caută o soluţie benefică generală, în baza unei matrice strategice elaborate de vectorii hegemonici. În cadrul acestei matrice, unele personaje autohtone sunt numite şi chiar obligate şi constrânse, să joace un anumit rol. Nu cred o iotă în capacitatea lor de a servi , în totalitate, interesul naţional în condiţiile în care sunt exportate, la vedere, idealurile şi valorile creştine. Plasarea lor în această matrice  a jocurilor de interese este oarecum obiectivă, având în vedere tabloul conjunctural al integrării europene însă, cel mai tare mă tem de  capacitatea lor limitată de a înţelege şi de a reacţiona competent la ameninţările , pe termen mediu şi lung. Nu cred în obiectivitatea şi credinţa morală a unor geopoliticieni formaţi la şcolile de propagandă, diversiune  şi manipulare din exterior, de tipul Funeriştilor, Bourenilor, Paveliştilor şi Ungurenilor. De asemenea,  nici în a celor formaţi simbolic la colegiile de apărare care, prin diploma acordată îşi măresc „cota de piaţă” pentru ocuparea funcţiilor exclusiviste de parlamentari, miniştrii şi secretari de stat, „adevărate trambuline de promovare în afacerile cu destinul României”. Nu accept geopoliticieni de tipul Udrenilor, vameşilor, Mihăileştilor,  precum şi a altor pedelişti şi uselişti care nu au nimic cu interesul naţional în afara banului nemuncit. România a mai trecut prin perioade în care geopolitica a fost scoasă din programele de pregătire universitară şi postuniversitară iar oamenii de ştiinţă , din acest domeniu, marginalizaţi. Prin promovarea unor impostori, şcoliţi în fabricile de diversiune, România se poate vinde mai uşor, pe bucăţi. Poporul este blând şi tace. Din când în când, pe canalele de comunicare criptate, cancelariile hegemonice vor fi informate asupra „rezistenţei instituţiilor fundamentale ale statului de drept  la loviturile de stat” date de majoritatea parlamentară şi guvernul legal constituit. Prin acest gest de umilinţă şi obedienţă, sunt scoase din ecuaţia elementelor care definesc statul de drept, trei instituţii fundamentale, alegerile democratice, Parlamentul şi Guvernul. Mai rămân în afara acestora demne de luat în seamă, instituţia prezidenţială suspendată de popor şi parchetele. Despre CCR sunt puţine de spus în acest context. Presiunile asupra acestei instituţii există , dar se constată şi multă orbecăială juridică, sensibilitate politică, şantaj dar şi pretenţii luxoase pentru a se impune un oarecare respect public. Pentru români, anul 2012, cu siguranţă, va aduce unele clarificări, spre final. Ca orice român normal, sper să fie sfârşitul unui destin tragic şi începutul unui destin modern, democratic, prosper şi   uman. România a mai avut o asemenea şansă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. „E vorba de procesul început de Rǎzboiul de Independenţǎ, de stabilirea casei regale, de modernizarea societǎţii, de stabilirea instituţiilor moderne, de lentul, sinuosul proces de umplere a formelor fǎrǎ fond, de creşterea teritorialǎ de dupǎ Primul Rǎzboi Mondial (Marea Unire) şi de dezvoltarea ulterioarǎ din perioada de glorie a anilor 20-30”. Şansa este în puterea cetăţenilor români care, sper să dirijeze efortul politicii, în această direcţie. SCMD are această menire şi destin istoric. Numai că, garanţia unui destin istoric este existenţa şi acţiunea sinceră, în folosul naţiunii. Pe acest fond de structură morală vom putea lupta împotriva abuzurilor de orice fel , prin armonie şi solidaritate vom convinge, iar prin competenţă şi loialitate faţă de idealurile naţionale vom învinge. În rest, sunt vorbe goale, interese mărunte, patimi nejustificate, atitudini arogante, iar toate laolaltă, semnifică decăderea noastră din drepturi şi morală. Vom relua împreună şi lupta pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra muncii şi sacrificiului nostru DREPTURILE DE PENSIE, grav afectate de abuzurile impostorilor. Voi l-aţi uitat pe BOC , eu, NU!

Motto: Convingerea mea este că inteligenţa i-a fost dată omului pentru a se îndoi. Ar fi nu doar ridicol să-mi închipui că adevărurile mele sunt, neapărat, mai adevărate decât adevărurile altora. Ar fi şi dăunător. M-aş lipsi pe mine însumi de şansa de a înţelege ce am greşit”(Octavian Paler)