marți, 21 iunie 2011

Românul, „privitor ca la teatru”

Nimeni – din frică, din laşitate sau pur şi simplu din lene – nu i se opune cu adevărat lui Traian Băsescu
21 iunie 2011

Sărăcia unei părţi importante din populaţia României, parte care se îngroaşă alarmant, o fi licită sau ilici­tă? Şi-or fi dobândit cetăţenii sărăcia pe căi legale? Om fi ajuns noi ultimii ca nivel de trai din Europa pe căi cinstite sau ne-am ciordit ca nişte borfaşi până şi sărăcia? Iar dacă am dobândit-o ilegal, cine se face vinovat de fă­ră­delege? Constituţia lui Băsescu, cea care face ţăndări şi ultimul re­zi­duu de stabilitate din această ţară, nu răspunde acestor întrebări. Nici în­­trebării de ce nu are poporul imuni­tate care să-l apere în faţa cârmuitorilor care îl belesc şi-l calcă în pi­cioa­re.
Constituţia lui Băsescu îi asigură imunitate doar lui Băsescu. Cons­ti­tu­ţia lui relativizează dreptul de proprietate. Nişte inamici pot fi, şi pe această cale, strânşi de gogonele. Ca­rac­­terul licit al averii trebuie demons­trat, cel al sărăciei nu. Întrebat cum se face că doar el nu răspunde în faţa le­gii şi în general nu răspunde în faţa ni­m­ănui, preşedintele a replicat senin că trebuie să existe şi un reper stabil în această ţară. Aşadar noi toţi suntem instabili, Parlamentul şi justiţia sunt în tangaj, poporul însuşi e o bar­că gonflabilă jucată de valuri şi nu poţi avea încredere în el. Doar Bă­ses­cu rămâne punctul fix din univers. Par­că şi printre pietroaiele uriaşe ale fa­ra­o­nilor care-şi ridicau piramide pâ­nă la cer se mai strecura o rază de lumină. Aici întunericul devine desăvârşit.
În balta stătută a patriei, în care doar reptilele bugetofage ale puterii se agită fără ostenire pentru a nu ră­mâ­ne vreun leuţ nepăpat, preşedintele a zvârlit de pe mal două pietroaie. Unul, cât o stâncă de moară, face praf îm­părţirea administrativ-teritorială. Dincolo de valoarea istorică a ju­de­ţelor pentru România, acest pietroi striveşte şi ultima urmă de ordine, instaurând pentru ani şi ani, mai tare ca un război, haosul. Dacă azi alergi zile şi săptămâni pe la birouri pe care le ştii pentru a obţine o amărâtă de adeverinţă, doveditoare că eşti undeva într-o evidenţă a celor născuţi şi care mai respiră încă, mâine va fi ca după bombardament.
Mişcări imper­cep­tibile de arhive au creat după re­vo­luţie dureri de cap pentru mii de ce­tă­ţeni. Mâine toate arhivele, toate bi­rourile, toţi funcţionarii îşi vor schimba adresele, identităţile, oraşele, tre­nu­ri­le cu care se duc la slujbă. Ţăranii tre­buie să găsească înlocuitor pentru bicicletele sau căruţele cu care mer­geau, în lipsa banilor de rată, la ju­deţ. Fără a legifera haosul, de două de­c­e­nii încă nu-s rezolvate probleme funciare elementare, acte de proprie­ta­te legitimă. Ce se va petrece din cli­pa în care haosul este decretat, devine or­­din prezidenţial inatacabil? O nouă îm­­părţire administrativă şi o nouă Constituţie ne lipseau acum, când ţa­ra e pe butuci? Se opune Curtea Constituţională? Să fim serioşi! Ni­meni – din frică, din laşitate sau pur şi simplu din lene – nu i se opune cu ade­­vărat lui Traian Băsescu.
Pentru a arăta că nu-i pasă şi că lucrurile stau aşa cum îndrăznesc eu să opinez, pre­­­şedintele s-a cocoţat în elicopter şi a dănţuit, strivindu-ne cu dispreţul lui, la cârciuma Cireşica din Neptun. Moa­re, se zvârcoleşte în chinuri la Co­­­­tro­ceni după scatoalca administra­tă de Curtea Constituţională, au spus unii, creditându-l pe locatarul din Deal cu bănuiala de a reacţiona ca un om normal. Haida-de! Preşedinte­le n-a fost niciodată un om normal. Ne­­­no­ro­cirea însă începe în clipa în care poporul devine, a devenit, anormal.
De ce spun că-i anormal poporul meu? Vorbeam mai sus de o baltă stă­tută. Nimeni vreodată, în istorie, din cât am citit şi eu, nu şi-a permis să fure atât ( atât de mult, atât de pe faţă, atât de neruşinat) şi să instaleze o clică atât de obraznică şi hrăpăreaţă în vârf ca regimul Băsescu. Care-i re­ac­ţia? Un idealist-erou s-a aruncat de la tribuna Parlamentului strigând „Libertate!”. Un militar rezervist şi-a dat foc în poarta Cotrocenilor stri­gând „Jos dictatura lui Băsescu!”. O învăţătoare a stat două luni şi ceva ne­mân­cată, protestând că legea e călcată în picioare. În rest tăcere. Au fost gesturi de revoltă extremă care ar fi sensibilizat şi pietrele nu şi politicieni care n-au trăit vreodată frisonul de a roşi.
Ai noştri se fac doar portocalii de bucurie la vederea grămezilor de bani, când vin miliardele de la FMI, din Europa, din lefurile mic­şo­rate şi impozitele mărite. Poporul în­tre timp tace şi înghite. Se uită la televizor şi mai vede pe câte unul vor­bind, revoltat, cum scriu eu azi. „Bine le-o zice!” sau „Ia mai dă-l şi p-ăsta în p.m.!” sunt două variante posibile de comentariu. Opoziţia? Câteva zvâcniri şi iar intră în letargie. Opoziţia noastră este excesiv de manierată şi politicoasă. Poporul nu reacţionează, mi-a zis un parlamentar al opoziţiei, ce vrei să fac, să-mi dau foc? Dă-ţi, i-am zis, dă-ţi foc dacă nu eşti în stare să le pui lor foc sub cururile alea din ce în ce mai late.
Poporul a devenit un public de sta­dion în care echipa gazdă pierde. Se uită mut. Nici măcar nu fluieră. „Privitor ca la teatru”, scria în Glossa lui Eminescu. Numai că pe scena acelui teatru este omorât chiar el. Au fost suiţi pe rând şi executaţi doctorii, profesorii, magistraţii, apoi poliţiştii fiindcă n-au fost cuminţi şi au strigat ieşi afară, javră ordinară sub porţile unui palat locuit probabil de aşa ceva. Sunt suiţi şi executaţi pensionarii, savanţii, scriitorii, ziariştii pentru că într-o ţară de numărat bani sunt inutili sau incomodează. Sunt executaţi toţi, mai puţin călăii de pe scenă. Eu, tu, spectatorule care te rezumi să înjuri în gând, grijuliu şi îns­păimântat ca nu cumva să-ţi ghi­cească cineva gândurile, vom fi ur­mă­torii pe eşafod. Poporul asistă pa­siv, ca la teatru, la propria execuţie. Ba­le­ne sinucigaşe? Nu. Mormoloci si­nucigaşi. Mai are timp să se ridice din scaun şi să protesteze? Poate. Dar şi-a pierdut vlaga şi glasul. fii eu am început, dragă cititorule, să răguşesc.

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/romanul-privitor-ca-la-teatru-582203.html